de Luminita Scotnotis » Mie Iun 25, 2008 7:01 pm
Cât să te-aştept?
O veşnicie,e prea mult să mă aştepţi,
sau poate nu sau poate da sau eu mai ştiu
aşa cum spun prea mulţii înţelepţi
de mă iubeşti,încă nu-i prea târziu.
Să-mi împleteşti din lăcrămioare
o rochie, în dor de nuntă
în glastra vieţii să-ţi fiu floare,
din Iadul vesel mă-mprumută.
Nici eu nu-s moartă nu-s nici vie
într-un deşert târziu,m-am regăsit
şi scriu scrisoarea asta,numai ţie,
iubitul meu,din Raiul pustiit.
Şi de-ai vorbit cu Dumnezeu
şi are-ncredere în tine,
să vii,dar mergi pe drumul meu,
să mă găseşti numai pe mine.
O fi El, Dumnezeu bărbat
dar e-mpărat a tot şi toate
că nu ai fi doar tu,de împăcat
are şi fetele pe spate.
Şi de ţi-a dat o săptămână
grăbeşte-te,să vii curând
eu lunec prinde-mă de mână
mă ofilesc prea mult plângând.
Mai spune-I Moşului ceva,
Să lase tabla şi şeptica
Să mă cazeze undeva,
Că-n beznă, mă cuprinde frica.
În fine,zi-mi cât să te-aştept?
Că-s însetată şi-i târziu
şi Iadu-mi cade rău,ce-i drept
de dor de tine nu mai ştiu.
Daca vantul iti sufla cerul din palme
saruta-i trecerea sa te poti racori!