de Luminita Scotnotis » Lun Mar 03, 2008 11:07 am
Decapitându-le iubirea
În lăcaşul iubirii, a-ncetat demult
să mai existe un el, şi o ea.
Există flori, cu petale de humă
şi aromă de bani.
Copaci, cu frunze de metal şi ramuri
de putere.
Păsări, cu aripi de spagă
şi tril de relaţii.
Sunt oameni, cu inimi de nesimţire
şi suflete de piatră.
Au, ochi de minciună, şi buze de gheţă
cu gust de pelin.
În lăcaşul iubirii, sunt ei,
cu trupuri de ceară şi ele,
cu frumuseţe de sticlă.
Se inspiră, aer de moarte,
şi se respiră, fum de plictiseală.
Se face sex la înghesuială,
si se nascpe rând copii,
pentru viitorul munţilor de gunoaie.
Sunt copiii blestemului,
cu speranţă de pulbere
şi cu începutul sfârşitului de viitor.
Doar atât, a mai rămas dintr-un el şi o ea,
când le-a fost decapitată iubirea,
şi cine mai ştie,
unde le-o fi îngropată gândirea!
Daca vantul iti sufla cerul din palme
saruta-i trecerea sa te poti racori!