poezie

[Luminita Scotnotis]

TREZIRE

O viaţă lipsită de lume,
O lume lipsită de stare...
Şi timpu-n frăţie cu piatra va curge
Prin lacrimi nisip de secunde:
Iluzoriu adoarme lumina
Odata cu ochii ei tristi.

Iar nopţile nu-şi mai zăresc
Scânteia ce-nvinsă-ndărăt s-a retras;
Şi ochiul ciudat,
Îşi varsă amarul
Pe-un vis amânat.

Al mormintelor slove
Încinse pe focul divin.
Un zbor al flăcării veşnice:
Un zeu ce veghează
Aripa virtuţii supreme.
_________________

[Luminita Scotnotis]

&

Pălămidă gri se înălţa
din privirile lor
şi le dicta absurdul
crănţănitul dinţilor
ca un urlet,
încolţit de tăcere.

Orgie nebună pe tâmple,
o zbatere învie
ca o flacără roşie
pe limbă stârnită
de frumuseţi uşor vizibile.

Mâhnită invidie ce sapă
în zâmbet cuminte
şi rătăcirea il ascunde
în nemurire.
E trist şi mai trist,
furisându-se tainic
după oglinda din privire.

Dar potirele iubirii
pline sunt de lacrimi dulci
ca alcoolul în sânge acru.
Perle diamantii,
nectarul spiritului
neînţelese de muritori.

[Luminita Scotnotis]

Sunt drmul din tine


Te-aşteaptă florile,
te-aşteaptă iarba,
te-aşteaptă copacii
şi timpul nostru
te-aşteaptă,
uitat în trecut.
O mare de vise
revărsate pe umbra ta,
încă-şi mai caută ţărmul
prin valuri de şoapte
şi amintiri lăsate-n uitare
cu palmele goale.
Te-aşteaptă rădăcina
copacului crud,
să-i îmbrăţisezi inălţarea-i,
te caută prin lumina
pastrată de tine-n amurg
şi uită că eşti tot plecat
spre orizontul sturpat
de neîmplinirile tale.
Un fir de speranţă
desprins dintr-un veac
înnoadă amăgirile,
şi cărarea te-mpinge
neştiut către mine.
Te-aşteaptă lacul
şi lebăda plânge
când tu-ţi oglindeşti
privirea-n uitare.
Încă te-aştaptă
trecuturi târzii
să încolţeşti veşnicia.
Te-aşteaptă iarba
ca dar de nuntă,
aşternut, dar tu
nu m-ai vrut
ca-i fost sărutat
de-o laşitate ascunsă,
de umbre sedusă
şi egoismul turbat.
E cheia-mplinirii la tine
şi eu,rătăcită
prin vise ruine.
Sunt drmul din tine,
prin mine să treci
ca un fulger!

[Luminita Scotnotis]

Incă te-aştept

Mi-ai oferit scântei,trăirea
e dreptul meu să le-mprumut
şi zâmbetul şi fericirea
tu-să le cânţi eu-să le-ascult.

Un vis, ce nimeni nu-l mai poartă
pe-aripi de vânt,prin zări albastre
când la răscruce-aceaş poartă
a-mpreunat, lumile noastre.

În epitas cu vise mute
lăsate reci, necunoscute
ca-n lumânări arderi pierdute
sclipesc suflările-ntrerupte.

Dar înfloresc în nopţi tăcute
sub crucea mea, cu-aceaş soartă
mă plimb sub ploile mărunte
şi-n traista ta, iubirea-mi poartă.

Că m-ai uitat atunci, demult
pe muchie de aşteptare
bărbat gingaş, încă te-ascult
şi-am să te-aştept în cuib de floare.

[Luminita Scotnotis]

Te-aştept cu lumânări aprinse
şi aşternut de nuferi calzi
şi pernă ţi-am făcut din vise
de lipsa mea să nu mai rabzi.

Şi-am pus cafeaua la foc mic
să fie bună cum îţi place
câinii sunt liberi,cum să-ţi zic?
Să-mi latre-n prag când te-i întoarce.

N-ai să apuci poteci cernite
pe-acelaşi drum ai mai venit
nici n-ai s-o iei pe căi greşite
că de greşeli, te-ai lecuit.

M-am ofilit de aşteptare
doar spinii mei se mai zăresc
te-avertizez că floarea moare
prin ceaţă eu deacum privesc.

Să nu te temi, să mă-mprumuţi
sunt taina ta din Iadul mut
şi demoni-s prea mahmuriţi
n-au înţeles că eu mă mut.

Lasă blestemul nu te teme,
scara-i făcută pentru mine
şi de-am să cad, Iadul nu geme
căsuţa noastră-i Rai de mâine.

[Luminita Scotnotis]

Cât să te-aştept?


O veşnicie,e prea mult să mă aştepţi,
sau poate nu sau poate da sau eu mai ştiu
aşa cum spun prea mulţii înţelepţi
de mă iubeşti,încă nu-i prea târziu.

Să-mi împleteşti din lăcrămioare
o rochie, în dor de nuntă
în glastra vieţii să-ţi fiu floare,
din Iadul vesel mă-mprumută.

Nici eu nu-s moartă nu-s nici vie
într-un deşert târziu,m-am regăsit
şi scriu scrisoarea asta,numai ţie,
iubitul meu,din Raiul pustiit.

Şi de-ai vorbit cu Dumnezeu
şi are-ncredere în tine,
să vii,dar mergi pe drumul meu,
să mă găseşti numai pe mine.

O fi El, Dumnezeu bărbat
dar e-mpărat a tot şi toate
că nu ai fi doar tu,de împăcat
are şi fetele pe spate.

Şi de ţi-a dat o săptămână
grăbeşte-te,să vii curând
eu lunec prinde-mă de mână
mă ofilesc prea mult plângând.

Mai spune-I Moşului ceva,
Să lase tabla şi şeptica
Să mă cazeze undeva,
Că-n beznă, mă cuprinde frica.

În fine,zi-mi cât să te-aştept?
Că-s însetată şi-i târziu
şi Iadu-mi cade rău,ce-i drept
de dor de tine nu mai ştiu.

[Luminita Scotnotis]

Afrodită



neatins spirit,
nesfârşită chemare
vreau mâinile tale.

alunecând ca-n vrajă
strivită-n albastru,
pe fruntea prea ninsă
de-ntristări
stau razele luminii.

sub geana plânsă
de-atatea căutări
o stare, te îngână.

alintă-mi pletele,
vreau timpul tău,
când suspinăm de-odată.
Afrodită-picur de iubire,
prelins
în depărtări ascunse.

vreau trupul tău,
şi mâinile-ţi întinse,
primeşte-mă,
sunt hrana ta,de vise!
-stinse scântei,
pe muchia uitării.

[Luminita Scotnotis]

Ploile iubirii

cu lumina-n palme,
am căutat drumul morţii,
am ucis inima gândurilor
să le pot asculta tăcerea.

sumbră, trăirea timpului
deatunci, şi castelul iubirii
se-nnalţă spre nesfârşit.

a furat clipele
din bătaia ceasului
să acopere pielea-mănuşă
de catifea.

a stârnit invidia,
durere rostită de oameni.
şi cuprinsul din ei.

curg stropi de iubire
ascultam simfonia ploii
doar noi, cu lumina pe creştet,
cruce si fulg de adevar…

[carmen]

buna luminita frumoase versuri dar ne-ar placea sa si vorbesti cu noi, sa ne cunoastem

[Luminita Scotnotis]

Sper sa va placa poeziile mele,e tot ce am si pot oferi!

[Luminita Scotnotis]

Q

Doar ziduri…
Cetatea se pierde
în adâncuri săpate
de viforul uitării.
Cad pleoapele-nchise
prin liniştea trecutului
şi frigul din sânge.

Curg picuri de adio
pe scoarţa,
ultimului drum
şi mă dori cu iubirea,
ca liniştea nopţii târzii.

Oceanul speranţei secat,
deşert, ars de cald.
Un şarpe voios
s-alintă cu pielea uscată
ca rana-n glonte
de-argint,
şi timpul târziu.
Asfinţitul pluteşte
ca o pasăre-n somn
e timpul să uit
şi s-adorm.

[carmen]

Sper sa va placa poeziile mele,e tot ce am si pot oferi!

ne-ar fi placut sa si vorbim dar asta e, cat priveste 'e tot ce am si pot oferi!' nu cred

[Luminita Scotnotis]

draga Carmen, sigur ca vreau sa vorbim dar nu prea ma descurc asa bine pe forum si nu stiu unde sa intru ca sa putem vorbi mai mult.
imi este tare drag de voi si mai intru cand vreau sa-mi incarc sufletul cu energie pozitiva.

[carmen]

cu mare drag te asteptam la topicul 'ce ar fi sa ne intalnim',

[Luminita Scotnotis]

Chintesenţa existenţei


Spre uimirea peretelui
Culorile pictau o icoană
Cât întinderea gândului.
Adunate in taină
Prvirile asistau la diversitate:
O naştere infimă
Patronată de mii de culori.

La moarte, în ceas de rugă,
Refluxul peretelui
Reflecta meteahna culorii
Răsturnată-n adânc.
Lumânări
Sub tirania beznei
Evocau culmea intinderii.
Iar zeii,
Împleteau un cordon
Eternului „zet”.

[Luminita Scotnotis]

Facerea




Plânsul înnoadă norocul
Pe când alfa zâmbeşte.
Inimi şi degete,
Clatină lesne universuri pereche...
Graba, rumegă praful mersului cosmic.
Se cutremură meleagurile pierzaniei
Şi credinţa,
Jumătatea neaşteptatelor dureri.

Încredere?
De regulă copilărie,
Returul dreptaţii,
Ocoliş necunoscutului...
Aripi planate
Străbat potecile gândului
Risipind tremurânde
Un vis al cuprinderii:
Sensul vieţii fără nume,
Pradă asimetricului timp.

[Luminita Scotnotis]

Către un oarecare


Un strop de nemurire
Din ochi de îngeri curge
Ca un parfum,
Cărunţilor copii Tămâie.
Şi-o floare răsărită
Din mii de gânduri calde
Sugrumă anotimpuri.

Cenuşa-nţelepciunii
Reavăn pamant de vis:
Doar o secundă arde
În gustul de pelin...
Înalţă un miracol
Desprins din imposibil
Din curcubeul fraged
Sfârşind obscur, umil...

[Luminita Scotnotis]

Ipohondrie


Nu-mi visează picioarele
Să le potrivesc de sus.
Numai pagâne cercuri desfac muguri.

Soldaţi pentru drumuri,
Oase neângrijite,
Deosebind fiecare
Călătorii ostenite.

Nu-mi visează picioarele
Iar aripi nu-mi cresc.
De-andoaselea mă sucesc
Şi n-am nici o vină.

Se-ncâlcesc durerile în tălpi
Formând cercuri străine
Cu iz de răzvrătire.

[nynna]

bine ai revenit draga Luminita!Ci mare placere iti citesc minunatele tale versuri..sunt un balsam ptr suflet!

[Luminita Scotnotis]

Ninuta draga, prietenia ne-a legat pe vesnicie.Iti multumesc din suflet pentru stationarea sufletului tau printre poeziile mele.te mai astept cu acelas interes.

[Luminita Scotnotis]

Balada surdului


Certatu-m-am cu frunzele
de la un gram de toamnă.
Doritu-mi-aş o primăvară,
să mi-o lase mie toată,
dar cum, când masa era goală
şi cina verii o cerea zeloasă,
iar tălpi de frunze gri scandau,
adulmecând o secetă adâncă...
şi crudă de sărate dimineţi?...
ispititor mai risipeşte bezna ceaţa.

Un mecanism de idei chibzuite
omagia, sărutând zeul Snobis,
cotropind vag ecoul lagunelor
îngânate zadarnic de temeri,
în timpul pierdut de-amorfi orbi.

Confuză, toamna,
şoptind un sunet fără vlagă;
adoarme iarna
în somnul nesecat de taine.

Iubesc toamna,
şi primăvara o iubesc...
întâi zborul sculptat în cenuşă.
Odată clepsidra măsoară
suferinţă veac după veac;
primăverile curg adieri emigrante
în vreme ce anii le-adună cu tact.

[Luminita Scotnotis]

Oglinda Soarelui


Nebun:
un nume scos din formă,
născut cu tentă vinovată
rămasu-mi-a sărac
în slăvi îndoliat.

Speranţa Vieţii plânge peste
copilării în noapte albă;
curând osanale-arucând
ca legea minţii să se uite,
plecată în faţa aparenţei mele.
Menirea Vieţii cerşind moarte,
îţi scriu ceva dezordonat
c-o frică negustată încă.

Îţi scriu cu sângele fiinţei
raportul ignoranţei mele.
Mi-ar fi de-ajuns cenuşa lumii
să dreg o crimă de legat,
un om cu forme de cuvânt
din somn să-l scot înaripat.
„Credinţa” nu se va opune
în drumul degetelor sale;
iar tu, din miezul tău pierdut
vei reuşi să-nvii Pământul.

[Luminita Scotnotis]

Resemnare




Ar trebui să nu mai zâmbesc,
Când toate-n lume-s impare,
Cuvintele, să le-ncâlcesc
Ca un poet ajuns la resemnare.

Ar trebui să nu mai plâng,
Mi-e zâmbetul expus la tarabă;
Cu soarele apus în crâng
Mi-adulmec minunile-n grabă.

Ar trebui să nu mai citesc
Sub clar de luna o carte, aiurea;
Ale Poeţilor cuvinte vorbesc
Pe coala ce le cântă trezirea.












Ar trebui să scriu cu sângele-n lut
O carte-a pământului, nouă,
Povestea poetului mut
Ce a rupt o planetă în două.

De-ar fi să i se smulgă privirea
Aş îndrăzni să cad în uitare.
Lăsat fie să-şi cânte menirea
E leaganul lui, raze de soare.

Ar trebui să vă fie frică!
Cuvântul nu-i scris la-ntâmplare.
E lumea poetului mică,
Înţelepciune ce cuprinde o zare.

[Luminita Scotnotis]

După chipul şi asemănarea Mea




Ochi, picioare, mâini...
daruri pentru ispite.
Chibzuit rostul lor!
Unui gând, un gest i se cuvine.

Sărac, omul??
Săraci cu duhul limbi-n mână;
săraci cu anii, milostivi.
Şi o frunză-şi cunoaşte sămânţa!

Daruri rupte din vitrina templului veşnic
ispitesc păsările şi crucile din piatră grăitoare.
Cioburi din oglinda de dincolo
dezlănţuiesc furtuni ce aprind curcubee;
drumuri paralele,
visul frământărilor abisale.

[Luminita Scotnotis]

Cununie în infern



Din al iadului umbră
muguri mai scapă,
fără de urmă
scânteia sclipind.
Mai mor uneori
întorcându-mă-n mine.

Paşii crescuţi
în dorul de mine
mai mor uneori
să mă poată slăvi
în şoapte strivite
pe jumătate-ntârziate...
Să le săruţi sensibila stare de sunet
când naşterea oarbă le-ngroapă în brumă,
să le aşeji pe buze
gingăşie ca salbă.
Aproape mă bucur:
pasărea albă sărută!

Mai adorm uneori.
O gheară ce-mi mângâie tâmpla,
puţin câte puţin,aţipind
lumina somnului, visul.

Primăveri colorate mai număr
şi pietrele lua-vor la goană
mireasma soarelui mut
din castelul zmeului mort.
Mă trezesc mai apoi,
rugul de flori strangulând,
treizeci de foi, şi petale,
cu flori şi cu spini,
funie ce leagă cerul de noi...
niciodată departe!
Mereu înlăuntru-nodată de zei.

Forma nestinsului chip,
poftă dulce violentă
raza soarelui arzând.
Restul iubirii etic mai râde,
de-o rază de soare-necat
şi fără să ştiu,
special pentru mine,
pe-un colţ al gurii uitat
răsare-un sărut infernal.