Creatii literare...

[nynna]

ynna a scris:
Dragi mei sambata am petrecut clipe magice alaturi de oameni minunati ,deosebiti!!1A avut loc lansarea de carte a unei bune prietene ale mele si ale Ameliei (Amika ..poeta noastra),Lansarea a avut loc in Libraria Diverta din Tomis Mal.l Volumul de poezii se numeste "Luna Amara" scrisa de prietena noastra Liliana Filisan , un volum de versuri care sincer merita citit.... versuri de o sensibilitate deosebita de un rafinament rar in care cu siguranta multi dintre noi ne vom regasiii Citind poeziile Lilianei te incearca o stare de emotie puternica ,te inalta intr-un univers plin de sensibilitate care iti daruieste marea bucurie de a intelege forta cuvintului ce dezvaluie lumea minunata a visarii" ...Deci ..Inca se mai scriu poezii frumoase ,deosebite ,inca se mai citeste poezie dar se si cumpara....lLa lansare au fost doi critici de arta si literatura si actrita Doina Ghitescu care a recitat poezii !Am simtit nevoia sa va impartasesc si voua putin din atmosfera poetica,culturala .. magica ...



Iti multumim, draga Nynna, ca ne impartasesti si noua putin din atmosfera magica pe care ai trait-o ! Mi-ar face mare placere sa citesc si eu din acele versuri . Sunt sigura ca sunt "de o sensibilitate deosebita si de un rafinament rar " .


Citeva poezii scrisa de Liliana Filisan(Adellinne...pseudonim literar
Clipe brumate cu scrum
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-09-17 | |



Mi-e trupul copac stingher şi ne-mie,
cu plete de gânduri întoarse-n trecut,
ce-şi desfrunzeşte chemarea târzie,
în lacrimi prelinse pe chipu-i de lut.

Memoria frunzei - purtând nicăieri
prin albe lumini târzii rătăciri -
mai pierde un suflet ce-a fost până ieri,
izvorul atâtor şi-atâtor rodiri.

Din trunchiul firav răpus de furtună
m-aş smulge uşor, să nu mă mai doară,
de s-ar mai putea din iarna nebună,
să mă-ntrupez undeva primăvară.

Dar moarte mi-e teama de-a face un pas,
iernatice clipe brumate cu scrum
strâng cercul în care închisă-am rămas

o umbră, tânjind spre contururi de zări,
întoarsă la viaţă - hieraticul drum
pierdut între mii de închise cărări…


Când plângi femeie, tu…
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-11-27 | |




Când plângi, femeie, clipa ţipă-n luturi
să înţelegi al vieţii idiom,
că în cocon te-ai transformat în om
să exersezi sfios un zbor de fluturi.

Când plângi, femeie, lacrima-ţi brăzdează
întreg seninul tău copilăros,
alunecând de viaţă mai în jos
spre-ntunecări ce hâd împovărează.

Când plângi, femeie, trupul tău de ceaţă
se risipeşte-n tuşe de târziu,
ştiind că e umilitor de viu
în tot acest decor care-l îngheaţă.

Când plângi, femeie, nimeni n-o să ştie
cum te prelingi din zâmbet în prăpăd,
doar prea puţini tristeţea ta o văd,
c-aşa îţi este dat, femeie, ţie.


|






Femeie-n prag de toamnă
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-08-23 | |




Şi plouă Doamne, Doamne şi cât doare,
potopul de tăcere dintre noi,
şi-atâta soare Doamne, atâta soare,
o să mai fie-n lume după ploi.

Şi ce frumoasă sunt în prag de toamnă,
ca ziua-mbrăţişată-n asfinţit,
când dragostea de viaţă mă condamnă,
să port în plete visul nenuntit.

Pe chip se rătăceste-n van străina
înziurare de-nceput de lume,
femeie sunt cu ochii cât lumina,
dar spaime par în ei să se adune.

Când gerurile-albastre se răstoarnă
în vatra focului nestins, femeie,
îmi amintesc că trupul meu de toamnă,
cu nasturi de aramă se încheie.

Şi plouă Doamne, Doamne şi cât doare,
când ploaia-nchide drumul meu târziu
şi-atâta soare Doamne, atâta soare,
mă cheamă spre lumină să îmi fiu…



Urlând la ţărm, talazul neputinţei (sonet)
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-03-24 | |





Urlând la ţărm, talazul neputinţei,
Cu-ne’nţelesul sens mă împleteşte
Şi spaima defetistă ce îmi creşte,
Din marea în furtună a fiinţei.

Mareea timpului trecut descreşte,
Dezvăluindu-mi abisul sentinţei,
De-a trece peste valul nefiinţei,
Ce raţiunea-mi trează zămisleşte.

Să mă-ntrupez din elegii antume?
Să-mi pară sens viaţa asumată?
Să mă rescriu în fericiri postume?

Iar sufletu-n tenebre să se zbată?
Doar pentru-atât a mea înţelepciune,
A fost de-atâtea ori uitării dată?



|

[Adina]

un volum de versuri care sincer merita citit.... versuri de o sensibilitate deosebita de un rafinament rar in care cu siguranta multi dintre noi ne vom regasiii Citind poeziile Lilianei te incearca o stare de emotie puternica ,te inalta intr-un univers plin de sensibilitate care iti daruieste marea bucurie de a intelege forta cuvintului ce dezvaluie lumea minunata a visarii" ....

Citeva poezii scrisa de Liliana Filisan(Adellinne...pseudonim literar

Când plângi femeie, tu…
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-11-27 | |


Când plângi, femeie, clipa ţipă-n luturi
să înţelegi al vieţii idiom,
că în cocon te-ai transformat în om
să exersezi sfios un zbor de fluturi.

Când plângi, femeie, lacrima-ţi brăzdează
întreg seninul tău copilăros,
alunecând de viaţă mai în jos
spre-ntunecări ce hâd împovărează.

Când plângi, femeie, trupul tău de ceaţă
se risipeşte-n tuşe de târziu,
ştiind că e umilitor de viu
în tot acest decor care-l îngheaţă.

Când plângi, femeie, nimeni n-o să ştie
cum te prelingi din zâmbet în prăpăd,
doar prea puţini tristeţea ta o văd,
c-aşa îţi este dat, femeie, ţie.

|


Femeie-n prag de toamnă
poezie [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adelina Ionescu [Adellinne]

2006-08-23 | |



Şi plouă Doamne, Doamne şi cât doare,
potopul de tăcere dintre noi,
şi-atâta soare Doamne, atâta soare,
o să mai fie-n lume după ploi.

Şi ce frumoasă sunt în prag de toamnă,
ca ziua-mbrăţişată-n asfinţit,
când dragostea de viaţă mă condamnă,
să port în plete visul nenuntit.

Pe chip se rătăceste-n van străina
înziurare de-nceput de lume,
femeie sunt cu ochii cât lumina,
dar spaime par în ei să se adune.

Când gerurile-albastre se răstoarnă
în vatra focului nestins, femeie,
îmi amintesc că trupul meu de toamnă,
cu nasturi de aramă se încheie.

Şi plouă Doamne, Doamne şi cât doare,
când ploaia-nchide drumul meu târziu
şi-atâta soare Doamne, atâta soare,
mă cheamă spre lumină să îmi fiu…
|

Multumesc , Nynna ! Asteptarea mi-a fost rasplatita pe deplin . M-au cutremurat aceste versuri , m-au tulburat si mi-au patruns adanc in suflet ! E adevarat ca e multa tristete , dar sunt " versuri de o sensibilitate deosebita , de un rafinament rar in care cu siguranta multi dintre noi ne vom regasi " . Cuvintele sunt de prisos !
" Femeie-n prag de toamna".....cu greu imi stapanesc plansul mut...
Pur si simplu "citind poeziile Lilianei te incearca o stare de emotie puternica " ...

[nynna]

"Multumesc , Nynna ! Asteptarea mi-a fost rasplatita pe deplin . M-au cutremurat aceste versuri , m-au tulburat si mi-au patruns adanc in suflet ! E adevarat ca e multa tristete , dar sunt " versuri de o sensibilitate deosebita , de un rafinament rar in care cu siguranta multi dintre noi ne vom regasi " . Cuvintele sunt de prisos !
" Femeie-n prag de toamna".....cu greu imi stapanesc plansul mut...
Pur si simplu "citind poeziile Lilianei te incearca o stare de emotie puternica " ...'

Ma bucur ca ti-au placut......si ca ai simtit magia acestor versuri si crede-ma sunt multi alti care scriu poezii la fel de sensibile si pline de trairi si emotii puternice..! :-5

[malimai]

Sugestie:cred ca la topicul asta ar putea oricine sa posteze din creatiile literare,personale ...sau nu.

[nynna]

O poezie scrisa de tine este ca un graunte. Cu cat va fi citita, cu atat va incolti, va creste si va inflori.... :-5 :-5 :-5 :-10 :-10 :-10

Nu exista pe lume femeie care sa nu aiba o raza de poezie in suflet; numai ca, aceasta raza adesea este invaluita de nori, si uneori trebuie sa sfasii inima pentru a face sa izbucneasca scinteia ce mocneste in ea."

[nynna]

PRIMAVARA SI TOAMNA

Acelasi farmec verde
Si ochiul nostru viu
O primavara verde
Si-o toamna-n aramiu.

Ca daca primavara, cu voci de pasarele
Ne-nveseleste-n cintec de paseri neinvinse,
Si toamna calma, trista, cu vinturile grele,
Ne linisteste-n taina cu umbrele ei stinse.

O veselie alba
Ce nu cunoaste haos;
Pe cind toamna in salba
Imbie la repaus.

Inspira fiecare o alta nostalgie
Si-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunsi:
Cele de primavara - ne-imbata: o orgie;
De cele ale toamnei sintem mereu patrunsi.

Dorinta de iesire
Adincul cercetindu-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gindul.

In fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflindu-l, omul stie sa fie multumit:
In primavara simte nevoia de-a iubi,
Pe cand in umbra toamnei se vrea a fi iubit!

3 octombrie 1887de Iulia HASDEU

[nynna]

"un suspin
Postat pe 2007

Sunt zile in care ma tem de mine, traiesc observandu-ma cu atentie. Stiu ca sunt amenintata sa-mi pierd cunostinta. De aceea trebuie sa-mi gasesc tot timpul ceva de facut, trebuie sa fiu ocupata fara incetare. E jocul meu de-a furnica. Trebuie sa-mi interzic sa gandesc. Un singur tel: sa treca timpul, sa mai treaca o ora si inca una, ca sa ajung intr-un loc in jurul caruia sa nu fie vidul. Dar raul este viclean cateodata. Dimineata incepe bine. Am invatat sa duc o viata dubla. Gandesc, vorbesc, lucrez, dar in acelasi timp raman obsedata de tine, numai ca o anumita distanta imblanzeste prezenta ta, o estompeaza usor ca intr-o fotografie prost developata, invaluita intr-un nor de ceata. In asemenea clipe nu ma feresc de a ma lasa dezarmata; durerea mea este cuminte ca un cal de curse bine dresat. Si deodata – ajunge un singur moment – ca sa fiu surprinsa trisand. Esti aici. Glasul tau aproape de urechea mea, mana ta pe umarul meu, sau pasul tau la intrare. Sunt pierduta. Si atunci nu-mi mai ramane decat sa ma adun toata in jurul meu, asteptand sa treca acest moment.

In trupul meu incremenit, gandul incearca sa zboare ca un avion lovit, care se frange brusc si cade ca o lumanare. Nu , tu nu esti aici, tu esti acolo, in neantul inghetat, intr-o lume ce-mi este interzisa. Ce s-a intamplat? Cu ajutorul carui zgomot, carui miros , carei misterioase asociatii de idei te-ai strecurat in mine? Ma lupt cu tine si raman destul de lucida pentru a pricepe ca ce se intampla este ingrozitor. Dar chiar intr-o asemenea clipa sunt destul de tare ca sa te las sa pui stapanire pe mine. Tu sau eu. Tacerea camerei devine mai zgomotoasa decat larma cea mai mare. Este haosul din cap, panica din trup. Ma inrorc intr-un trecut pe care, parca, nu-l mai pot situa nicaieri si in care ma vad si te vad: suntem impreuna. Ma dedublez, eu raman cu tine, cealalta se desprinde de mine si reia de la inceput ceea ce incepuse sa fac inainte de aceasta clipa. Merg prin casa sau prin birou asa cum ar fi umblat prin oras un om care numai el singur stie, cu toata certitudinea ca se apriopie sfarsitul lumii. Pentru mine sfarsitul lumii este absenta ta. Savarsesc totusi gesturile necesare. Dar cum mai puteam fi aceeasi sau macar asemanatoare cu cea care fusesem? Ma privesc in oglinda. Nimic nu este inca inscris pe fata mea. Durerea o va marca mai tarziu, dar acum poarta inca toate semnele fericirii trecute. Imi doresc ingrozitoarea destindere de a putea plange in bratele tale, vorbindu-ti despre fericirea mea. Cum de nu vezi ceea ce gandeam ? As fi dorit sa am darul de a nu pricepe adevarul, de a-l ignora, sau darul de a putea opri ceea ce nu se opreste niciodata pentru ca este insasi viata, miscarea. Dar nu, eu voiam sa-mi asum tot ceea ce-mi daduse viata, oricum si in orice imprejurare. Esti absent cateodata. Vorbesc dar gandul tau…. Biata, frumoasa mea dragoste! Zilele mele curg asa cum curge Dunarea, dar pentru mine capatul drumului este aproape. Un cutremur de pamant, un acoperis care se prabuseste. Unde este accidentul binefacator, care m-ar putea aduce si pe mine in acelasi punct, in fata aceluiasi prezent lipsit de viitor?. Uneori stau la fereastra, privesc casele, oamenii care trec si pretutindeni vad scris : El nu va fi niciodata cu mine. Nu vad decat aceste cuvinte. Privesc o imagine, pe telefonul mobil, zambesc si sunt cu adevarat fericita in clipa aceea, fiindca tu esti acolo. Incerc sa izolez clipa aceea de tot restul, sa fac din ea o mica insula suspendata in timp dar nu reusesc, nu reusesc…

Era un gand, era un astazi fara maine, eram incercuita. Toate gandurile mele treze se izbeau de acelasi zid: fara iesire, drum inchis. Iesirea era una sindura: cea fatala.

Privesc uneori seara cerul. Sa urmaresc mersul lunii si al stelelor, a avut totdeauna pentru mine semnificatia unei vizite secrete facute universului din care fac parte, ceea ce insemna una din cele mai grave bucurii. Cand trec zile si nu te aud, stabileam dinainte urmatorul telefon intr-o stea, si de fiecare data mi se parea privind-o , ca vad firul dragostei mele: o linie luminoasa, sageata de catifea, dara de foc, pornind de la mine spre …tine pentru a se contopi in Orion. Adeseori contempland cerul noaptea, am putut realiza cu toata intensitatea sentimentelor, dar si cu toata luciditatea dimensiunile fericirii sau ale durerii mele; am avut in cel mai inalt grad constiinta despre ceea ce inseamna lumea si locul pe care il am eu in ea, singuratatea si perfectiunea dragostei. Si totusi intind mainile spre cer si raman cu mainile goale. Viata ta nu are nimic comun cu mine. Trebuie sa recunosc, mi se intampla des sa ma las cotropita de amintiri; le chem, le cer ajutorul pentru a putea continua sa traiesc, ma intorc spre mine insumi si scormonesc in trecut. Cateodata nu-ti pot ierta ca m-ai invatat sa iubesc. Ai dezertat, m-ai parasit. Din pricina ta nu mai pot suporta cenusiul cerului, ploile lui noiembrie, ultimele frunze de aur, copacii negri si despuiati in care altadata vedeam o fagaduiala a primaverii. Nu mai vreau sa vad zorile, crepusculele, fug de ele, ma cravasez ca sa pot privi soarele si clarul de luna. Eram usoara si grava, acum ma simt greoaie, ma tarasc in loc sa ma avant. Totul este efort. Nu-ti mai caut chipul niciunde. A fost un timp in care imi apareai de pretutindeni. Cum sa gasesc locul in care am fumat prima tigare privindu-te, cum sa vad peronul garii si sufletul sa nu-mi lacrimeze? Am de ales: sa fug de locuri in care te revedeam pe tine ori sa le infrunt. In multimea de oameni, in singuratatea unui drum , nu te vad decat pe tine. Ratiunea mea gonea nalucile, dar inima mea le cauta. Intelegeam astfel ca absenta poate fi in acelasi timp si prezenta. Ma intreb in fiecare clipa , nu numai cum mai era cu putinta sa traiesc, dau cum inima mea continua sa bata cand a ta nu a batut niciodata? Aud uneori spunandu-se ca iubirea ramane. Nu contraziceam pe nimeni: la ce-ar fi folosit? Dar imi spuneam ca unora le vine usor sa admita pierderea acestui sentiment. Incearca poate astfel sa-si intareasca convingerea in eternitatea propriei lor iubiri? Cei care se cunosc prea bine inceteaza a se mai iubi, spun unii, dragostea nu se poate lipsi de mister precum graul de soarele de pe cer. Dar misterul nu are nevoie sa fie cultivat. A-l intretine presupune a-i recunoaste, totodata si fragilitatea.. Iti vorbesc: glasul tau, gandurile tale, cuvintele de care te slujesti sa te exprimi imi sunt atat de cunoscute, de familiare… Si totusi tu esti un mister. Surasul Giocondei are ascuns in el mai putin mister decat oricare dintre gesturile tale obisnuite. Se intampla, exista astfel de clipe pline de har care te fac sa crezi intr-o perfectiune a lumii si care te fac sa crezi intr-o perfectiune a lumii si in care orice distanta dispare. M-am surprins atunci in astfel de clipe, dorind sa mi se curme brusc viata, pentru ca acea perfectiune sa dureze in vesnicie. Se pare insa ca numai infrangerea ne poate duce la sinucidere; fericirea ne indeamna sa traim. Nu stiu, dar inteleg ca odata atinsa perfectiunea, nu mai pot accepta recaderea in ciclul luptelor. Dragostea: un izvor, ceea ce face sa tasneasca izvorul menit sa fertilizeze o lume; uimire si incantare ca in fata unui miracol, dar care poarta in el amintirea lucrului dinainte cunoscut, o intoarcere in paradisul pierdut; impacarea materiei cu spiritul; descoperirea fortei mele dar si a fragilitatii mele; dragostea de viata si, cu toate acestea, indiferenta in fata mortii, o certitudine revelata pentru totdeauna, si totusi fluctuanta, fluida, pe care trebuie s-o recuperez in fiecare zi. Tu ai fost cea mai frumoasa legatura a mea cu viata. Si tot tu m-ai facut sa fac cunostinta cu moartea. Cand va veni nu voi avea impresia ca voi pleca in necunoscut pentru ca drumul imi va fi familiar, cunoscut dinainte din cauza ta. Nefericirea si moartea sunt lucruri indepartate, sterse, care vor veni intr-o zi, dar nu vor avea importanta si niciodata, si in nici un caz , nu vor putea stirbi sau intuneca desavarsirea unei clipe. Nu sunt fiinte carora orice obstacol le este inutil, iar altele care sunt invinse chiar inainte de a fi inceput lupta? Si toate acestea, nu sunt dinainte determinate? Astazi stiu ca nu pot fi decat neputincioasa in fata unei priviri de copil plina de nostalgie, ca si in fata celei care nu exprima decat incredere si nu intelege inselatoria. Cu cat ma intorc mai mult in timp, cu atat gasesc mai vie setea mea de fericire, convingerea ca fericirea este un drept al meu, ca si dreptul meu la viata, de care intr-o buna masura sunt responsabila. Imi amintesc de acele perioade lungi, intunecate si reci , cand cu gandul la tine, ghemuita toata in mine insumi, cu dintii inclestati resimteam tristetea ca pe o rusine; voiam sa ma vindec de tristete ca de o boala, in timp ce bucuria pe care-o incercam mi se parea dreapta si frumoasa. Mai tarziu am inteles ca o buna parte din fiinta mea este determinata de sensul pe care il acord acestei notiuni de fericire, care nu este numai confortul spiritului si al trupului.. As vrea sa mai pot simti astfel si astazi. Mi-ar parea ca un act de fidelitate fata de mine insumi, deci si fata de tine; ma adresez miracolului, il chem: sa ma trezesc fericita si usoara. Dar stiu ca s-a cutremurat pamantul, crapatura exista, face parte din noua mea geografie, o cunosc, dar as vrea sa inceteze de a mai sangera.

Ce poate o fiiinta ca mine sa-ti daruiasca? As vrea sa-ti daruiesc, ca amintire sau poate ca un ramas bun visarii mele , daca nu - ca o rasplata tie- ceva ce sa nu poti sa uiti niciodata. Acel NICIODATA ! Dar acum cand nu ma mai am decat pe mine , am sa-ti daruiesc o lacrima,. E tot ce am mai curat si pur in mine . O lacrima de lacrimi.

Mergi cu mine la birou? O intrebare naturala care nu ascundea nimic in ea. Si totusi cata bucurie poate aduce o singura intrebare. Care e problema? - sunt intrebari pe care gura mea le rosteste fara sa mai gandeasca daca sunt cuvintele mele sau nu. Stiu acum ca vei fi alaturi de mine si voi avea certitudinea unui cuvant de alint sau o dojana, si totusi…

Am pus pe hartie tot ce am scris pana acum pentru tine si am convingerea ca nu ma voi opri aici. Daca intr-o zi toate aceste trairi vor fi grupate intr-un caiet , va fi al tau pentru tot ce mi-ai oferit intr-un interval atat de scurt. Hotararile importante se iau intr-o secunda. Am crezut ca…

Nu mai conteaza ce am crezut. Nu stiu daca te voi putea ierta vreodata ca m-ai scos din ritmul si viata pe care am avut-o. Ti-am scris intr-o noapte ca ma ingropi. M-ai invatat sa iubesc, sa vibrez de dor si sa simt pentru prima oara in viata ce inseamna sa doresti pana la disperare. A fost prea frumos ca sa dureze sau daca vrei prea frumos sa fie adevarat. Am trait in acest timp cu o intensitate pe care nu o credeam posibila. E cazul sa redevin aceea fiinta cerebrala , care va face intotdeauna ceea ce trebuie. Dorintele nu mai conteaza acum . Pentru o clipa am uitat ca sunt inainte de toate fiica, sotia si mama cuiva. Am fost ANCA . Acum nu mai sunt nimic. Iarta-ma tu caci eu nu pot s- o fac



E tarziu, sunt atat de trista incat simpla idee de a inchide ochii mi se pare sinucidere curata. Este prima oara cand accepti, fara sa faci nici un comentariu, sa te vad. De ce? Este o intrebare care mie nu-mi da pace. Sper ca nu din mila. Imi doream sa fii langa mine, sa-ti deschizi bratele si sa ma primesti, sa ma lasi sa pot plange linistita . Nu vreau decat atat, sa pot sa plang, sa uit de mine, sa uit si ca exist. Se intampla cateodata sa visez cu ochii deschisi, dar.……. imi scriai aseara * Pe mine cui ma lasi?* E caraghios dar alaturi de * te mai nebuno* sunt cele mai frumoase cuvinte de alint de care am avut parte. Nu te inteleg, esti bun pentru o clipa ca ulterior sa te transformi intr-o secunda in pura rautate si cu toate astea as vrea sa pot sa-mi controlez sentimentele. Si totusi nu cred ca poti sa ma vezi, sau ca doreai sa ma vezi aseara. Iti multumesc c- ai avut tactul necesar de a nu-mi cere nimic si de a-mi oferi ce-mi doream. Stiu ca sunt momente in care iti este greu sa ma suporti, abia ma suport eu, dar ce nu inteleg este *** de ce ?*** De ce esti bun cu mine si atunci cand nu merit , de ce ma accepti in viata ta?

Imi este inca greu sa traiesc prezentul. Ader la el rareori fara efort. Nu mai stiu ce caut, caut raspunsul si el variaza de la o zi la alta. Cand trag adanc in piept o adiere de primavara, sau de fiecare data cand vin in contact cu frumusetea viatii si cand pentru o clipa ma mai pot bucura de ea fara sa ma gandesc la tine - caci absenta ta niciodata nu dureaza mult- ma gandesc ca dintre noi doi tu esti sacrificatul. Dar cand ma inec in durerea mea ca intr-o mlastina, cand ma simt diminuata de ea, umilita, imi spun ca aveam dreptate si ca a muri nu inseamna nimic. Ma contrazic singura fara incetare. Vreau si nu vreau sa sufar din pricina absentei tale. Cand durerea depaseste puterile omenesti si se arata fara un sfarsit posibil, as vrea sa mi-o domolesc, dar ori de cate ori ma lasi putin sa ma odihnesc, refuz sa pierd orice prilej de comunicare cu tine, refuz sa ingadui ultemei tale priviri sa-si piarda din intensitate, chiar de-ar fi sa obtin o anumita seninatate in acele clipe, chiar de-ar fi sa ma cuprinda iara, aproape fara stirea mea, dorul si dragostea de viata. Si asa, fara ragaz, fara odihna, fara sa ma opresc, oscilez tot timpul intre un punct si altul, inainte de a regasi un echilibru, fara incetare amenintat. Multa vreme va fi asa si accept situatia. Dar uneori ma cuprinde o oboseala fara de margini si pune stapanire pe mine teribila ispita de a depune armele, de a-mi cauta odihna. Iubesc pamantul in clipele acelea si gandul de a-mi face culcus inauntru, jumatate cartita, jumatate statuie nu ma sperie. Nu am reprezentarea intrarii in putrefactie, care ma obsedeaza uneori, imi imaginez o dezagregare fireasca, care nu are nimic inspaimantator. Luni de-a randul mi-am inchipuit ca daca voi reusi sa vorbesc din nou cu pasiune de orice altceva afara de tine si daca voi izbuti sa-mi fixez gandul pe o alta imagine decat a ta voi fi aproape salvata. Sunt insa zile in care realitatea ta imi scapa. Fericirea aceea, frumusetea aceea au existat intr-adevar? Au fost oare painea mea cea de toate zilele? Gandul meu refuza atunci sa se mai fixeze, zboara deasupra trecutului, ocoleste asperitatile, paraseste materia, carnea. Nu mai sunt decat posesoarea unui vis , tot ceea ce a fost fuga de mine, si descopar cum ia nastere acea frumoasa idealizare, acea amintire ingaduitoare care schematizeaza totul putin cate putin si tine loc de adevar, acea tradare cu atat mai usor de suportat, cu cat nu mai esti prezent pentru a contrazice imaginea suava care se faureste in mintea mea. Ating o falsa seninatate, indepartandu-ma in acelasi timp de adevarata intelepciune, care este ardoare, inteligenta si luciditate. Te chem si ma arunc in trecut pentru a nu te pierde."
extras de pe eva .ro

[nynna]

un suspin-2
Postat pe 2007
Cum sa scrii o scrisoare de iubire cuiva care nu te iubeste? Contrar credintei larg raspandite printre muritori, iubirea nu e un sentiment unilateral. Ea nu are sens atunci cand merge de la un om la altul, fara sa se-ntoarca la cel de la care-a plecat. Iubirea are sens atunci cand e o stare, cand e un univers pe care-l impartasesc cei doi. Atunci cand e un pod... Nu poate exista un pod care sa lege un tarm de... nimic... Podurile leaga doua tarmuri... Iubirea nu poate, nu trebuie, n-are sens sa acopere abisul dintre doua persoane doar intr-o directie. Abisul n-are directii... Abisul e omniprezent, e o stare intre doi oameni.
Te iubesc. Cat de des folosim cuvintele astea. Ca si cand am spune: te am! Sau te vad. Ca si cand e un act de vointa sau, dimpotriva, un act reflex. Ca si cand doar asta ar conta, nu si faptul ca, in acelasi timp, si tu esti iubit. E un act unilateral. EU te iubesc. Pe TINE. Impun deja o distanta, creez bariere, sap abisuri, pun oamenii, in cazul acesta, pe noi doi, in vietile lor. Separati si, totusi, in imaginatia noastra, legati de sentimentele unilaterale pe care le nutrim. Fiecare pe tarmul nostru, aruncand punti catre celalat, rareori unite in bolta comuna.
Te iubesc. Asta inseamna ca esti. Inseamna ca existi. Inseamna ca universul tau coexista universului meu. Daca tu nu ma iubesti, inseamna ca universul meu nu coexista universului tau. Si-atunci, cum pot eu sa stiu ca existi? Daca eu nu exist, cum poti tu exista?
Iubirea noastra e umplutura golului din noi. Cand spunem „Te iubesc”, marturisim, de fapt, ca am reusit sa ne umplem golul pe care-l resimtim toata viata, cu o stare, cu un sentiment. Cand spunem „Te iubesc”, marturisim ca ne-am putut ridica deasupra golului, fie mintindu-ne, fie crezand. Ceea ce s-ar putea dovedi acelasi lucru. Atunci cand te iubesc, n-o fac pentru tine, n-o fac pentru speranta puntii dintre noi. O fac pentru mine. Imi spun ca te iubesc, o spun cu voce tare, pentru a-mi demonstra ca sunt vie, ca golul din mine nu m-a absobit. Te iubesc pentru ca astfel imi demonstrez capacitatea de a simti. E un pod intre mine si mine, peste golul din mine. E compromisul pe care-l fac cu mine, ca sa nu abandonez. Ca sa nu ma resemnez. E lupta mea cu golul. E lupta mea cu abisul dintre tarmuri. Dintre tarmurile mele. Cea mai buna dovada e ca, atunci cand suntem iubiti fara a iubi, la randul nostru, golul din noi pulseaza cu aceeasi intensitate. Nu ne simtim eliberati de povara abisului doar pentru ca cineva ne iubeste. Asta se-ntampla doar cand iubim.
Cum sa-i spui unui om ca il iubesti, daca el nu simte acelasi lucru pentru tine? E ca si cand, intr-o noapte de iulie, ai striga catre cerul spuzit cu stele, ca-l iubesti! Ce bine ca esti, ce pacat ca n-ai nici un rost. Si cerul nu se cutremura de indiferenta lui. Dar tu ai, chiar si numai pentru o secunda, senzatia ca, daca te inalti in varful picioarelor, vei putea atinge un colt de cer, vei putea sa mangai conturul unei stele. Il iubesti si asta te face sa uiti ca tu, pentru el, nu existi.
Oamenii isi spun „Te iubesc”, ca si cand ar face un schimb. Eu iti dau sentimentul meu, tu mi-l dai pe-al tau. Ne captusim golurile cu fasii din sentimentele celuilalt ca sa ne fie mai usor cand ne prabusim in ele. Habar n-avem ca, de fapt, nu dam nimic, nimanui. Poate doar noua, dar noi ne aveam deja, nu? Asa ca nu ne putem da ceea ce detinem. Ne dam iluzia, ne dam senzatia de moale de pe fundul golului din noi, ne dam sunetul aerului batut de aripile noastre care ne salveaza de la prabusire. De fapt, avem taria de a le gasi in noi. Dar trebuie sa iubim si sa fim iubiti ca sa ne putem imagina acest schimb. Trebuie sa credem ca am primit ceva, ca am oferit ceva.
Ce trist e sa privesti o floare si sa te-nfiori de frumusetea ei. Ce trist e sa te simti mai bun, mai plin, mai aproape de adevar, pentru ca-ti pare atat de frumoasa o floare. Cat de trist e ca tu nu existi pentru ea. Asa cum pentru ea, nu exista nici frumusetea ei din ochii tai. Cat de tristi si de singuri ne-am simti daca am fi mereu constienti de asta. Cat de abandonati cu noi insine ne-am simti. Cum, frumosul nu s-a nascut pentru noi? Nu exista pentru noi? Numai noi? Cu noi? Si noi existam doar daca suntem capabili sa ne recunoastem frumosul din noi? Cum? Toate lucrurile din univers sunt doar pretextul ca noi sa avem senzatia ca existam? Sarmana floare. Ce trista si singura s-ar simti daca ar stii ca nu e decat un element cu care sa-mi decorez singuratatea. Sa mi-o fac suportabila. Sa-i folosesc frumusetea ca sa ma simt fericit cu mine e un act atat de egoist. Cat de fericita ar fi sa stie ca e frumoasa si ca asta ajuta la ceva. Ar fi, sau ar apasa-o responsabilitatea? Asa... sunt doar eu cu mine, in singuratatea mea care se transforma, uneori, atunci cand nu ma mai suport si ma exilez, in singuratatile noastre.
Ce trist compromis facem cu viata. Cu noi. Ca sa nu devenim una cu golul din noi, iubim. Ne prefacm ca existam. Am aruncat puntea peste hau si am ajuns in partea celalata a noastra. Si, acolo, ne oprim mirati si ne-ntrebam... ce rost a avut? Ce rost avem, singuri, chiar si simtind, de partea cealalta a abisului din noi?
Ce sa scrii intr-o scrisoare despre iubire? Ce sa scrii despre un sentiment care n-are sens decat pentru tine? Nimic nu poate fi pretext pentru destinatar de a simti ca exista... Tu si sentimentul tau, intr-un echilibru fragil pe marginea universului, privind in intuneric. Si?
Te iubesc, deci exist. Daca m-ai iubi, as avea si-un rost.
Ce frumos ar fi ca oamenii sa-si spuna: „Ne iubim!” Si nu doar „te iubesc”! Si eu!
Comentarii (0)Extras de pe eva.ro

[nynna]

un suspin-1 continuare
Postat
Scriu asa cum as depana un scul fara sfarsit. Firul pe ca-l trag ma duce la tine, inaintez intr-un labirint, urmez spiralele unei cochilii. Incerc sa aung la inima mea. Cand cred ca am atins-o, imi dau seama ca nu era decat o etapa, ca trebuie sa merg mai departe, sa traversez zone de amintiri si senzatii, ca trebuie sa lepad de fiecare data un invelis, si ca numai astfel voi aunge in acea lume pe care o presimt si o doresc. Numai eu singura imi cunosc infrangerile si biruintele. Cateodata, simt cum patrund mai adanc in mine insami, ma simt bine in propriul meu eu, dar deodata, nu mai ramane nimic, nici coloana vertebrala, nici carne: un acid a diluat totul, si iata ca firul e taiat, nu mai sunt decat o mica pata informa in care cativa nervi se contracta in zadar. Inutil sa mai lupt pas cu pas si fatis, trebuie sa nascocesc o diversiune si sa incerc sa ma "distrez" cum se spune, lucru care in mod obisnuit imi repugna. Plec, merg pe os, fara sa ma gandesc la nimic, intr-o continua fuga de mine insami. Am nevoie sa-mi biciuie aerul fata si sa simt bine pamantul sub picioarele mele. sa uit totul, sa se faca vid in jurul meu. Cand ma simt obosita sant aproape salvata. Exist. Ma intorc pe pamant. Si sunt uimita ca regasesc toate lucrurile la locul lor . Uraganul trecuse, eu ramasesem in viata. eram pregatita pentru lupta dar nu stiam sub ce chip mi se va infatisa. trebuie sa invat ce inseamna singuratatea, fara salvare si fara lupta, o suprafata neteda si lustruita care porneste de la tine si se intinde pana dincolo de zare, fara a ma mai lasa sa privesc sau cuprinde nimic altceva care sa nu fie ea.In ceea ce ma priveste ....
extras de pe eva.ro

[nynna]

Vesnic nemultumit
Postat pe 2007-Feb-24 la 8:18 PM
Cand esti mic esti fericit
Nu iti pasa de nimic
Si de toti esti indragit
Ca tot ce-i dragut e mic.

Esti micut si inocent,
Totul ti-e indiferent
Si nimic nu te streseaza,
Nu sti nimic despre viata

Dar totusi vrei sa fi mare
Ca sa poti si tu iubii,
Crezi ca esti un copil care
Doar mare va reusii.

Anii trec,timpul alearga
Si tu mare te-ai facut,
Viata nu mai e o joaca,
E un cosmar de temut.

Nu poti sa-ntelegi,desii esti atent...
Ce era dorinta,acum e regret,
Ce era viitor,acum e prezent,
Ce era zambet,acum e planset.

Nu credeai ca te vei indoii,
Ca-n privinta asta poti gresii...
Acum sti ca visul de-a iubii
Oricui,candva i se va-mplinii.

Resentimente,confuzii iti macina gandul,
Mii de lucruri inutile iti risipesc timpul,
Regrete,nemultumiri in tine nu mai incap,
La fiecare pas iti spui:de-abea astept sa scap!

Presat de tot ce te-nconjoara,
Scarbit de lumea de afara,
Iti doresti nespus sa fi iar mic
Ca sa nu iti pese de nimic.

Dar timpul nu se intoarce pentru tine.
Distruge regretul,nu privii inapoi!
Alearga-nainte,nu privii ce vine!
Arde a ta dorinta,vezi prin ochii tai!

Nu incerca sa iti indeplinesti
Toate dorintele ce le zaresti!
Caci oricat te vei straduii
Vesnic nemultumit vei fi!

din Eva .ro

[nynna]

Vesnic nemultumit
Postat pe 2007-Feb-24 la 8:18 PM
Cand esti mic esti fericit
Nu iti pasa de nimic
Si de toti esti indragit
Ca tot ce-i dragut e mic.

Esti micut si inocent,
Totul ti-e indiferent
Si nimic nu te streseaza,
Nu sti nimic despre viata

Dar totusi vrei sa fi mare
Ca sa poti si tu iubii,
Crezi ca esti un copil care
Doar mare va reusii.

Anii trec,timpul alearga
Si tu mare te-ai facut,
Viata nu mai e o joaca,
E un cosmar de temut.

Nu poti sa-ntelegi,desii esti atent...
Ce era dorinta,acum e regret,
Ce era viitor,acum e prezent,
Ce era zambet,acum e planset.

Nu credeai ca te vei indoii,
Ca-n privinta asta poti gresii...
Acum sti ca visul de-a iubii
Oricui,candva i se va-mplinii.

Resentimente,confuzii iti macina gandul,
Mii de lucruri inutile iti risipesc timpul,
Regrete,nemultumiri in tine nu mai incap,
La fiecare pas iti spui:de-abea astept sa scap!

Presat de tot ce te-nconjoara,
Scarbit de lumea de afara,
Iti doresti nespus sa fi iar mic
Ca sa nu iti pese de nimic.

Dar timpul nu se intoarce pentru tine.
Distruge regretul,nu privii inapoi!
Alearga-nainte,nu privii ce vine!
Arde a ta dorinta,vezi prin ochii tai!

Nu incerca sa iti indeplinesti
Toate dorintele ce le zaresti!
Caci oricat te vei straduii
Vesnic nemultumit vei fi!

din Eva .ro

[Teofan]

cum spuneam ...ma simt atat de lipsita de talent azi incat am incercat sa-mi aduc aminte o strofa creata mai demult , cand am dat de acest forum si cand m-am repezit in topicul favorit care de fapt e strans legat de romatica tv "mai stii sa visezi?"
Ei bine, nu numai ca stiu , sunt condamnata sa visez, sa fiu romantica pana-n maduva oaselor si sa nu ma lecuiesc...VECI !
Asa ca m-am apucat sa ma destainui in versuri .

_______Condamnare (I)

Condamnata la visare
Nu vreau mult, vreau doar sa zbor,
Cand e cerul fara soare
Sa prind in brate un nor,
Pufosul alb sa se-ntinda
Lenes imprejurul meu,
Nu vreau mult, vreau doar sa-l pipai,
In gand sa il port mereu.

[nynna]

Învaţă-mă
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Mahok Valeria [ika]

2007-04- 11




Învaţă-mă

Învaţă-mă să gândesc pozitiv
Şi să-mi alin
Plânsul sufletului,
În miezul nopţii târziu.

Învaţă-mă să aud pozitiv
Şi ce să fac,
Cu vorbele murdare
Auzite, în plină zi cu soare.

Învaţă-mă să iubesc omul meu
Şi pe toţi cei din jur
Şi ce să fac,
Cu mieroasa minciună,
De pe buzele lor.

Învaţă-mă
Să nu mai fiu pesimistă
Şi ce să fac, cu viaţa mea
Nemulţumită şi tristă.

Învaţă-mă să scriu
Numai de bine,
Căci de rău mi-e frică
Şi mi-e ruşine.

Învaţă-mă să gândesc pozitiv,
Dacă n-am reuşit înainte,
Măcar acum, în ultimul timp.

Învaţă-mă să preţuiesc
Ajutorul ce-l primesc,
Tu crezul vieţii mele,
Căci în cerul tău iertător,
O să mă liniştesc.

15 –03 –2004

[nynna]

cum spuneam ...ma simt atat de lipsita de talent azi incat am incercat sa-mi aduc aminte o strofa creata mai demult , cand am dat de acest forum si cand m-am repezit in topicul favorit care de fapt e strans legat de romatica tv "mai stii sa visezi?"
Ei bine, nu numai ca stiu , sunt condamnata sa visez, sa fiu romantica pana-n maduva oaselor si sa nu ma lecuiesc...VECI !
Asa ca m-am apucat sa ma destainui in versuri .

_______Condamnare (I)

Condamnata la visare
Nu vreau mult, vreau doar sa zbor,
Cand e cerul fara soare
Sa prind in brate un nor,
Pufosul alb sa se-ntinda
Lenes imprejurul meu,
Nu vreau mult, vreau doar sa-l pipai,
In gand sa il port mereu.

frumos..... si sensibil... suav!Felicitarii!Mai vreau! :-6 :-6 :-6 :-6 :-10 :-1 :-1 :-1 :-6 :-6 :-6

[Teofan]

Nynna scumpa, nu-i mai pune pe aia sa aplaude ca la sedinta de partid...

Te-am facut sa zambesti ?

[malimai]

Sunt uimita!

Vreau si eu!

[myky]

MINUNAT! mi se pare o apreciere seaca, cuvintele sunt de prisos, chiar nu gasesc ce sa spun pentru a exprima ce am simtit

[nynna]

un fragment din eva.ro

"Iubesc marea mea verde-tulbure-albastra cu o dragoste pribeaga si plîng pe ascuns de dorul ei, fara sa ma stie.
O iubesc de copila, de cînd ardeam de nerabdare sa o ating si ma taiam adînc în scoici alergînd desculta catre ea, prin nisip. Plîngeam în hohote, cu lacrimi sarate ca ale ei, dar nu renuntam, ajungeam la ea si, ca prin minune, durerea trecea si-ncepeam sa rîd zgomotos, topaind în apa rece. Numai în ea am reusit sa învat sa ma scald, fara nici o regula, pur si simplu m-am întins într-o zi pe un val de-al ei si-am plutit…
Cînd nu eram lînga ea, îmi placea sa o ascult lipindu-mi urechea de un melc imens si chiar si astazi, dupa toate explicatiile mai mult sau mai putin stiintifice ce mi s-au oferit, continuu sa cred ca marea se aude în melci, nu poate fi altfel, n-ar avea sens.
De-atunci ma-ntorc mereu la ea dupa zile lungi si anotimpuri straine, cu sufletul sfîsiat, cu trupul obosit, cu inima chinuita de-ntrebari nascute din cele mai marunte orgolii, dupa ce cobor de pe acoperisul lumii, unde ma cred uneori stapîna.
Clipele pîna la ea trec greu si alerg cautînd cu disperare un tarm salbatic, sa-i respir adînc rasuflarea sarata, sa o simt numai eu cum freamata de dor, trista ca si mine, dar ferma si puternica atunci cînd ma priveste cu ochi învolburati, de iubita capricioasa. Ard de nerabdare sa o cuprind cu bratele si ea sa ma strînga la piept în unicul sau fel, tandru si violent deopotriva, ca o amanta topita de atîta asteptare…Adorm apoi zîmbind lînga ea, lasîndu-ma arsa de soare, ametita de caldura pîna la delir si astept asa sa vina noaptea, sa-mi ridic privirea catre stele fara sa stiu de ce le privesc, fara sa mai încerc sa-mi citesc destinul pe cer, pentru ca în acele clipe stiu exact care-i destinul meu.
O astept mereu cu voluptate sa ma certe lovindu-ma rece si dantelat peste glezne sau chiar sa ma doboare mînioasa cu un val mai vînjos, ascult apoi tot ce are sa-mi spuna si-mi cer iertare cu capul plecat, ca o roaba supusa, sprijinindu-mi tîmpla pe nisipul cald, jurîndu-i printre lacrimi ca n-am s-o mai parasesc vreodata.
Niciodata nu ma tin de cuvînt pentru ca plec si o uit pentru un timp, strabatînd carari ce stiu ca-mi sînt straine, cautînd zadarnic prin lume un rost iluzoriu. Plec mereu de lînga ea crezînd ca stiu bine unde îmi e locul si cînd nu-i mai aud glasul aspru strigîndu-ma sacadat, nebun si disperat, îmi sterg si ultima lacrima mincinoasa.
Plec si mi-e greu sa plec, dar mi-e si usor stiind-o mereu acolo. As muri sa ma întorc si s-o gasesc secata de dor, dar alung cu un zîmbet gîndul negru, caci, în mîndria mea nemasurata, sînt sigura ca o voi gasi la locul stiut si-o voi lasa iar sa ma spele de iubirile amare de peste an, sa plînga odata cu mine, si-o voi ruga iar, ca-n alte dati, sa raspunda la toate întrebarile mele nedrepte, fara raspuns.
Si mai stiu ca, suparata pe tradarea mea, mi se va arata straina pentru o clipa. O sa o mîngîi atunci usor cu talpa asteptînd sa se înfioare încalzindu-se sub atingerea mea, o sa o fac sa uite cît m-a asteptat si poate m-a urît, o sa o fac sa ma ierte si sa ma îmbratiseze din nou.
Si o sa-i spun iar, ca de atîtea ori, printre lacrimi, cel mai mare adevar pe care-l stiu si cea mai cruda minciuna: ca o iubesc si ca n-am sa mai plec.'

[nynna]

Ionut Caragea
i
FERICIREA




Fericirea este un concept atât de relativ.
M-a fascinat ce spunea Freud: ¨Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adulta¨. Numai ca adulti fiind, am uitat sa mai visam, am uitat sa fim copii. Am devenit contabili, economisti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam sa fim si copii. De aceea suntem indiferenti, reci. De fapt nu cautam fericirea, cautam doar un concept utopic, o definitie din dictionar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem sa fim fericiti, nu mai avem timp. Trebuie sa ramânem echilibrati, cât mai insensibili, daca se poate - invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt dusmanul acestui gen de gândire. Nu reprezinta decât atitudinea unor lasi ce fug de încercarile inerente care apar în viata atunci cand iubesti. Sunt un extremist al iubirii. Prefer sa sufar decât sa nu-mi pese, prefer sa ma doara decat sa simt placere fara sentiment. Prefer sa iubesc decât sa pretind ca iubesc, sa ma prefac ca iubesc, sa ma amagesc ca iubesc. Prefer sa scriu si sa urlu întregii lumi ca exist si iubesc.
Detest oamenii care spun: tin mult la tine! Sunt niste ipocriti.
Le este frica sa iubeasca. Le este frica sa se daruiasca cu adevarat.
Sunt prea preocupati de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjati de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru ca nu se vor implica cu adevarat.
Vor spune: sunt asa cum sunt, nu-ti convine, mergi în alta parte...
Suntem asa cum suntem? Priveste în oglinda si întreaba: cine sunt eu?
Romain Roland spunea ca ¨Fericirea înseamna a-i cunoaste limitele si a le iubi¨.
Am cautat vreodata limitele? Nu ma refer la performante intelectuale, la acumulari materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinta, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca si când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limita pe care am atins-o vreodata este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o miscare mecanica, repetitiva, în care pretindem ca suntem zei. Nu-l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu-l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a facut. Cum de asemenea nu ma condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este ca înteleg ceva. Important este ca tu sa întelegi ceva. Urmatorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea ca ¨Fericirea apartine celui ce face fericiti¨.
Gândeste-te, câti oameni ai facut fericiti pe parcursul vietii tale? Vei descoperi ca ai lasat în urma numai persoane triste, suferinde, deceptionate, bolnave. Persoane marcate pe viata. Dar ce-ti pasa tie? Nu esti tu de vina. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta conteaza si tu nu trebuie sa lupti pentru a o obtine. Ea vine de la sine pentru ca tu o meriti. Tu detii atuurile fericirii. Tu esti magnetul. Tu esti liderul. Tu esti cel care nu trebuie sa sufere.
Ti se pare ca sunt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul ca daca îi faci pe altii fericiti, ti se cuvine si tie de la Dumnezeu un gram de fericire? Si daca nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasa atâta suferinta în lume, atâta suferinta în inima mea? Îti vei plânge de mila si vei nega Dumnezeul din tine? Tu esti responsabil pentru tot ce se întâmpla în jurul tau iar ca sa atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie sa începi prin a-ti schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am aceasta calitate a ta. Însa nu-ti voi putea spune care este calea ta. Am si eu contradictiile mele. Între ceea ce simt si ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc si ceea ce scriu. Mintea este de uneori tradatoare de suflet. Dar asta ma face sa-mi pun mereu întrebari… Eu nu vin cu o reteta, eu vin cu o contradictie. In interiorul contradictiei se afla cheia.
Mereu stâlcesc cuvântul placere. Iubirea nu-mi place când da si când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau si rescriu lumea. Si cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picatura de viata."

mi s-a parut interesant

[nynna]

IN MEMORIAM ADRIAN PINTEA

"Actorii nu mor, doar îşi adorm în trup cuvintele
Lăsând în urmă pata de sânge a primei iubiri.
E iarăşi tăcere, fără măşti şi poezii, şi goală e scena.
Spre viaţă sau moarte răsună trist chemarea:
Yesterday or today? To be or not to be?
Aceasta-i întrebarea lui Hamlet adormit."
de alesya de pe poezi-net
mi-a placut aceasta poezie in memoria actorului Adrian Pintea!

[CLAUDIA]

FRUMOASE VERSURI..PACAT CA STIU ATAT DE PUTINE DESPRE ADRIAN PINTEA.

[nynna]

Ce triste vremuri au mai fost,
Si-or sa mai fie inca,
Sa nu le plangi,e fara rost,
Puterea-ti e adanca.
A mai trecut inca o zi,
Cu rau,sau poate bine,
Fii optimista,te rog fii,
Mai e o zi si maine.
Te-ai ravasit,te-ai incurcat,
In apa cea adanca
Tu ai cazut,Te-ai ridicat.
Esti tare ca o stanca.


..de
Viorel C.Phoenix ..din poezii.ro

ptr toti cei are au nevoie de speranta >:D<

[nynna]

eseu
de razvan rachieriu [rockyr]

2005-04-13



"Printre lacrimile cu efect purificator al durerilor noastre, ca o roua sufleteasca pe florile suave ale gandirii, un zambet palpaie ca o lumina in intuneric.
Simbolic considerate, lacrimile semnifica negativitatile vietii: suferinta din iubire, esecuri, neimpliniri, iluzii, dorinte nerealizate, spleenul cotidian ,iar zambetul poate simboliza pozitivitatile vietii.Deci toti purtam in viata un zambet printre lacrimi.
Din suferinta cresc copii : dezamagiri, tristeti, patimi, gelozii, care arunca nisip in ochiul mare si rotund al realitatii iubirii.
Ne invartim printre cuvinte goale de sensuri uitand sa zambim printre lacrimile launtrice prelinse din ochii fiintei, caci lacrimile ne insotesc mereu de-a lungul vietii, ca umbra ce insoteste corpul.
Lacrimile purifica durerea de raul al carei sursa este.Dupa plans ne simtim mai usori si mai curati, de parca un foc launtric a ars resturile durerii."

[nynna]

Dumnezeu adună-n palme lacrimile noastre
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Bejliu Anne-Marie [AnMar ]

2005-10-31 | |




Dumnezeu adună-n palme
lacrimile noastre
şi le transformă în ploi

o ploaie de primăvară
din lacrimile născute zâmbind
boboci nedeschişi, minuni crude

o ploaie de vară
din lacrimile de fericire
flori parfumate de munte

o ploaie de toamnă
din lacrimile amintirilor
frunze-n cădere, dor nesfârşit

o ploaie de iarnă
din lacrimile tristeţilor
flori de gheaţă pe ferestrele vieţii

[nynna]

Un strop amar se afla pe buzele mele.Sarutul lui il va sorbi.Bataile inimii nu contenesc.Apropierea uneste doua scantei.Durerea le va separa ca pe niste fulgere in ceruri diferite.Nu vor conta lacrimile ce vor uda pamantul.Sentimente aprinse pe nisipul fierbinte au fost luate de valurile indoielii..au atins orizontul uitarii eterne

Apa de ploaie curata ranile sufletului
Teama de dragoste poate indeparta suflete argintii
Cum recunosti adevarata iubire?Nu poti,o lasi sa treaca pe langa tine
Mai scump si mi greu de obtinut este un zambet dragalas decat o lacrima prefacuta
Tradarea se plateste inzecit decat durerea provocata de aceasta
Fulgere cheama tunete pentru a le tine companie
Absolv de vina doar cei cu intenti bune
Purific doar la momentul oportun
Gasesc consolari in locuri nebanuite



Frunze violete scanteie sub palida raza a lunii.Scantei se pierd in peisajul nocturn.Pustietatea se ascunde in sufletul ei.Perdelele se retrag pentru imensa scena.Cuvintele nu se mai afla in concordanta cu adevarul.Fac parte din décor:prietenii destramate relatii fictive coliere rupte timpuri statice.Ppapusi manevrate de situatii isi executa rolul.Te iubesc te ador sunt la suprafata unor tradari,minciuni.Niste scenario foarte bine regizate.
Din teatru ajungem la adevaruri dureroase


Dor profund se ascunde in furia ei.Dor imens purcede alei vestejite.Dor putin se pierde pe strazile prezentului.Dor toate lacrimile pentru copacii negri.Dor de nimeni ar fi absenta jumatatii ei ce s-a spulberat in momente de ianuarie.Minciuna sa dovedit mai reala decat tandretea.Dezamagirea mai acuta decat iertarea.Tradarea mai suava decat razbunarea.Durerea este acum o panza de paianjence te prinde in fibrele iluzorii ale tolerantei ,sperantei.O masca am facut din noianul de emotii.Cateodata ma confound cu creatia altora.As trada tradatorii as iubi artistii as mangaia sufletele fragede as stinge focul din priviri.Ce cu toata agitatia emotionala.Ce este cu mormanul asta de cuvinte?Pierderi de sperante,lacune ce conduc la confuzii.Opreste-te.Asculta tacerea.Ea este mereu linistita…
A plecat departe si nu s-a mai intors

Intr-o noapte tarzie pasii fug de temeri si ajung din urma niste idealuri.Intr-o secunda dintr-un miez nocturn ea isi revarsa tristetea.Covorul alb o face sa is idea seam ace rece a fost perechea ei.Procesul de a pierde clipe firave in asprimea vremii o transforma intr-o sirena a ghetii.Striga corul de suflete:de ce ai terminat?de ce ai renuntat?Ea raspunde in ura am gasit consolarea durerii in furie am creat motivul uitarii in pozitiv se stinge fiinta tremurand deoarece constientizarea durerii e prea dura.Ea zice mai bine cruda decat slaba,mai bine ametita decat realista,mai bine ma prefac decat sa fiu lovita,de preferat ingropata decat vie in aceasta lume ce tradeaza…Acum stim cu totii ca a murit un inger.Momentul concret nu-l va afla nimeni.Conteaza faptul nu motivul.Mai tragic va fi atunci cand se va definitive metamorfoza.Mari de foc involburate se vor repezi peste ghetarii umani,stele negre vor schimba destine,blandetea durerii va presara arsenic in cesti furioase.Pacat de genii,s-au nascut pentru a fi ucisi de fasia materiala.In aceste anotimpuri ei nu au mai putut deveni luceferi.Si martirii sunt mai fericiti.Cauza lor a devenit concreta peste milioane de secunde dar geniul pustiu a sorbit otrava iluziei,cauza lui nu a mai contat pentru nimeni.
Tot ce atinge se distruge,tot ce poate fi iubit se inraieste,tot ce poate fi schimbat devine reversibil in mod negative.In acestea consta blestemul trecutului ei.Metaforele s-au departat in acest loc datorita dezgustului fata de lumea material ace inradacineste muguri de pelin in sufletele tuturor


Un doliu tine inima mea pentru iubirile trecute.Vesmantul ei intunecat ascunde lacrimile pierdute pe aleile suferintei.Imuabilitatea destinului doare..La final ce ramane de spus?Morminte am zidit in suflet.Mai sunt locuri libere?Eternitatea fura vieti mereu iar eu ingrop sentimente vesnic..


Soarbe picatura amara a vesniciei.Cauta consolarea in monezi de argint.Salveaza suflete chinuite de minciuna.Strange fiecare lacrima si umezeste-o pe ale tale buze.Ferice de cei ce uita secundele in vinuri amare.Ferice de cei ce simt inflexibilitatea emotiilor.Pasiuni trecatoare lovesc inimi sangerii.Prea pacat pentru ea prea tarziu pentru el.Se apropie clipa elor dintai priviri.Am ascutit lamele durerii.Sunt pregatite sa taie din nou suflete mucegaite,al caror sange nu va potoli setae de amnezie.Lacrimi profunde izvorasc din neputinta de aschimba trecutul.Mi-e dor de un adevar frumos.Mi-e in zadar sa plang din nou.Parca as profana amintirile.Mai bine as stinge dorul,foc ce arde pana ce va face cenusa tot ce a existat vreodata in mine.Tot a fost stele in ghetari ambrozie in iluzii cantece in uitare.La ce a folosit amestecul sperantei?Nimicul in priviri ia nastere,totul se stinge in simtiri.Tremur de fiecare data cand se apropie un sfarsit
Alerg lasand urme in zapada deasa,poate fuge de mine prezentul.Nu mai pot raspunde tacerii absolute nu mai pot continua romanul trecerii timpului cu effect distructiv asupra sinelui
Simte prea intens suferinta frunzelor tarzii inghetate.Atinge usor clipa de apoi pentru a te dezintegra intr-un alt continut.Striga cat mai tare,poate se vor elibera muntii de fosnetele vantului furios

Cerul imbujorat ofera prospetimea unei zile de altadata.Copacii infrigurati sunt spectatorii in fata unei ierni crude.Soarele e doar un element de décor.Nu are viata asa cum nici eu nu mai am voluptatea de a simti.Flori de gheata imi sunt oferite in fiecare zi.Pasii au devenit atat de usori precum gandurile nelinistite.Inima ce tremura in clipe de dor aude un cantec dulce.Suav incantatory e versul despartirii.Fasii gri acopera privirea.Zarea a devenit brusc fada neinteleasa.Cuvinte creeaza campuri electrice,mainile canalizeaza sentimental iar dorinta il prelucreaza.Singuratatea productiva?Catuse triste pe maini straine lanturi furioase gata sa se rupa si suspine invaluite de chinul artei.Prea multi ani dominate de idealul infratirii prea multe piramide plasate intr-un loc nepotrivit.Control asupra unui ocean de evenimente nu exista insa derularea lor in oglinda sufletului se poate desfasura.Simte indeajuns de intens mugurii realitatii.Cantecul dulce il poate auzi oricine.Culegatorii de vise creatorii iluziilor domoala padure a dorintelor.Dulce a fost cantecul ingroparii inimilor ce si-au pierdut existenta corectand perfectul imperfectiunii si construind idealuri marete.Poate dupa ce se vor stinge luminile cerului poate atunci intunericul se va cutremura de a sa identitate si va aprinde o lacrima de-a suferintei induiosand eternitatea



Gandurile se termina odata cu mine.Picaturi reci ascund in ele mici dureri.In fiecare lacrima se ascunde surasul unui regret.In fiecare speranta se ascunde o boare de roua.Ochi lui au adapostit singuratatea iar eu m-am pierdut in desertul amagirilor.O ceata neagra a invaluit privirea o frunza s-a topit in astrii ei.Lumina si intuneric se pierd in colturi.Esenta unei clipe se prepara cu tandrete de argint,vorbe indulcite cu zahar sau o crema amaruie cu bucati fine de iluzii si adevaruri.Intrebarea unei indoieli este:de ce imi este dor de un suflet de portelan?
Pasii ce urmeaza trecutul duc spe faleza.Spre inserat am vrut sa calc in cioburile amintirilor dar mi-am dt seama ca ranile nu s-u cicatrizat.E c si cum ai creiona cercuri dreptunghiuri de suspine poi le-ai sterge cu radiera nepasarii.Fulgere au luminat cerul, nori au intunecat cerul ploi au inundat sufletul


Soapte se pierd in roua.O voce suava impartaseste diminetii noi sperante referitoare la un rasarit de soare.Razele incalzesc usor pamantul fraged.Tacerea se rataceste in trecut.Cuvintele prind glas.Pensulele astern un nou tremor,o intrezarire sentimentala,un nou zbor.Ingerii au revarsat ape albe peste rauri nege de remuscari.Petalele unui crin definesc esenta unei clipe de neuitat.Stinge focul indoielii.Printul calare se pierde pe aleea basmelor.Ganduri pasesc alene printre nori…


In ochii tai gasesc linistea diminetii si parfumul serii.Sufletul isi pierde lumina cand nu esti.Atingerea blanda a fiintei tale imi insenineaza existenta.Tandretea clipelor de neuitat isi gaseste alinare in prezentul continuu al bucuriei reciproce.Fiecare zi e un nou inceput.Lumanarile se topesc in ale tale maini insa flacara emotiilor va dainui mereu.Aici si acolo sunt locuri in care te gasesc.Iubirea e contopirea armonioasa a unui ,,el” si a unei ,,ea”…


Deschide o lacrima.Picatura se revarsa din oceanul ochilor tai sau din negura deasa.Ce contine o lacrima?Pudoarea diminetii,seninatatea zilelor de-apoi,gustul amar al iluziilor,speranta de a te pierde in valul emotiilor.O lacrima cuprinde toata tacerea universului si nelinistea sufletului ei..


de Amnesssia la: 17/09/2006