de Luminita Scotnotis » Lun Mar 03, 2008 10:41 am
Îmi lacrimă vocea-n destin
Şi-am fost trăznet în ploaie de vară,
am fost poate zambet pe faţă de ceară.
Sau poate, sunt talpa piciorului amorţit
pe braţele trezirii mele şi somnul
adâncului trecut, măcelar de zile şi flămând
de vieţi rupte înainte de timp.
Şi-am fost poate un cântec, pierdut în ecou
sau poate un pas de vals sau tango.
Nimic nu mai văd prin mine trecând şi cine
mai ştie, oi fi şi eu, o pată de cer îmbrăcată
cu durerile trecerii, fără de lăcaş.
Cine mai ştie? Oi fi un strop de venin
sorbit cu nesaţ de setea speranţei.
Şi zarea mi-o văd când în noapte se lasă,
când florile mor, rând pe rând la fereastră.
Oi fi un alint de stea visătoare, în
liniştea nopţii ce-şi cară în degete veşnicia
şi-n creştet lumina divină.
Când vântul trişează, pământul mi-l cânt
şi parcă m-aud, sunt glas de cuvânt.
Rod oasele trecutului să-mi crească prezentul
în tălpi când paşii mă duc grăbiţi, către mâine.
Veşmântul durerii mi-e trupul
Şi ochi-mi sunt stropi de lumină
Sfârşit de tandreţe,o faţă străină
Corabie-n valuri,e viaţa cu timpul.
Daca vantul iti sufla cerul din palme
saruta-i trecerea sa te poti racori!