poezie

[Luminita Scotnotis]

Doi banuţi de-argint


Sorocul i-a venit să-i cânte paşii
Renaşterii, purificată-n Cel Divin
Să-şi mântuiască în naştere urmaşii,
Plămăduiţi din lacrimi şi senin.

S-au comentat, prea multe în “poveste”
Şi ceru a-nsângerat de-atâta groază
Că ne-nmulţim înfăptuind inceste,
Pe Fiul printre noi să nu-L mai vază.

Ni L-au vândut crucificând iubirea,
În schimbul câtorva bănuţi de-argint
Nu s-au gândit că scaldă omenirea,
Nemântuită-n lacrimi far’de-alint.

Şi blestemaţi am fost să fim pe veci,
Nemulţumiţi de viaţă şi de noi
Neiertători şi prefăcuţi şi reci
Stane de gheată însângerate-n ploi.

Război stârnit-au pe viaţă şi pe moarte
Şi noi soldaţi, fără de biruinţă
Că ne luptăm dar nu ştim de-a cui parte
Şi-n sufletele seci, n-avem căinţă.

Va mai sădi în sufletele noastre
Iubirea pură, razele fierbinţi,
Sau vom trona, cu nedrepate-n astre
Pe doi bănuţi de-argint, nemiluiţi?

[Luminita Scotnotis]

Şi dacă


De simţi că vântul că
îţi suflă cerul din palme
aleargă timpul
să-i prinzi pasul
şi-ţi va fi sufletul
nemuritor ca şi el.

De simţi tăcerea,
rostogolindu-se pe limba ta,
scuip-o să se lipească
de pereţii odăii şi las-o
să i se clatine visul.

De simţi îmbrăţişarea
nopţilor fierbinţi,
las-o să-ţi sărute călcâile
şi nu o răci cu tristeţea
gândurilor tale strivite
de talpa întunericului rece.

De simţi că neiubirea
îţi sfâşie inima,
las-o arzândă în clocotul
sângelui albastru
şi vei vedea,
că se va stinge
în căldura lui.

[Luminita Scotnotis]

Demult


Demult aştept licuricii,
să-mi lumineze cărarea
lipsită de lumină şi curaj.
Doar guri… Al lor grohăit
îmi dictează drumul într-o zi
sfârşită în eclipsă de soare.

Demult sărut lacul,
din aşteptările mele.
Vreau să văd nuferi înfloriţi
visând pe oglinda lui.
Şi nu mai văd
nici lumina din stelele,
ce-mi oglindeau tâmpla.

Demult privesc cerul,
în noaptea târzie
să văd luna blandă
luminând în călcâie.
Că negura din timp
i-a umbrit strălucirea
şi ochiul meu plânge.

Demult caut visul,
să-mi împlinească somnul,
nu pot asculta vocea iubirii.
Numai sunete
de scântei arzătoare
înfloresc din nesomnul speranţei
şi mă topesc în arderea nopţii.

Demult, o lacrimă năştea sărut,
Acum, şi ea s-a facut zid.

[Luminita Scotnotis]

Iarna din palma timpului



Iarna asta,
mi-a plouat părul
cu flori de zăpadă
dar nimeni nu-mi priveşte
albul din suflet.

Iarna asta,
mi-a îngheţat inima
peste gând
şi nimeni nu vrea,
să-i asculte bătaia
amorţită de frig.

Iarna asta,
mi-a cuprins trupul
cu frigul din ea
dar eu visez că mă alint
alergând nud,
prin căldura
din sufletul LUI.

Este iarna mea
şi ca un fulg de nea
mă topesc,
în palma timpului
cand iubirea nu mă vrea
şi clipa nu ascultă
să mai stea.

Este iarna mea
cu frigul din ea…
-speranţa încă mă vrea-

Sunt lumina din EA.

[Luminita Scotnotis]

Decapitându-le iubirea


În lăcaşul iubirii, a-ncetat demult
să mai existe un el, şi o ea.
Există flori, cu petale de humă
şi aromă de bani.
Copaci, cu frunze de metal şi ramuri
de putere.
Păsări, cu aripi de spagă
şi tril de relaţii.
Sunt oameni, cu inimi de nesimţire
şi suflete de piatră.
Au, ochi de minciună, şi buze de gheţă
cu gust de pelin.
În lăcaşul iubirii, sunt ei,
cu trupuri de ceară şi ele,
cu frumuseţe de sticlă.
Se inspiră, aer de moarte,
şi se respiră, fum de plictiseală.
Se face sex la înghesuială,
si se nascpe rând copii,
pentru viitorul munţilor de gunoaie.
Sunt copiii blestemului,
cu speranţă de pulbere
şi cu începutul sfârşitului de viitor.
Doar atât, a mai rămas dintr-un el şi o ea,
când le-a fost decapitată iubirea,
şi cine mai ştie,
unde le-o fi îngropată gândirea!

[Luminita Scotnotis]

Săpături în neant


Se mântuie păcatul
Cu limbă de blestem,
Iubirea arde-n flăcări
În mâinile de ceară
Şi aerul se scaldă
În bombă de atom,
Moartea o-nghit prin nări
Şi viaţa o scuip afară.

Doar săpături în neantul
Ce viaţa îl inundă,
Se fac pe brânci cu ode
Şi nimeni n-a-nţeles,
În van, rănesc pământul
Când mă ascunde nudă
Şi inima lui verde
M-acoperă-n eres.

Pământul sapă-n mine
O gaură şi-ascunde
Din putregaiul verde
Puţinul ce-a rămas,
Şi încercând s-aline
Durerea lui, mă vinde;
Nu ştie şi nu crede,
Că-nghit moartea pe nas
Dacă mai are glas.

[Luminita Scotnotis]

Plânge neînţelesul



Plâng ochii…sunt condamnaţi
să vadă neînţelesul faptelor –sine.
Ard tălpile…sunt arse
de jarul paşilor.
Caut sufletul, rătăcit
printre clipe de cremene
simţăminte –hotar…
Îmi lovesc inima
cu o bucată de univers…
dar visul curge neâmplinit
printre stele,
nefiinţă şi lacrimă.

[Luminita Scotnotis]

Srălucire întunecată

Voi fi o pasăre cu chip de înger
Şi voi zbura pe culmi cât mai înalte,
Că îndrăznesc să duc ce e al meu
Spre înălţimi şi-apoi, spre mai departe.

Voi fi un înger, cu aripi de oţel
Şi te voi prinde strâns cu ele,
Ca să ajungi cu mine pân’ la cer
Să străluceşti un mire, printre stele!

Ai mers vremelnic spre în jos
Şi strălucirea-ţi este-ntunecată
Dar eu, te vreau acum spre mai în sus,
Spre culmi ce n-ai atins vreodată.

Îţi vreau întreaga-ţi strălucire,
La loc de cinste şi reînviată
În poarta Raiului să dau de ştire,
Că străluceşti mai mult ca altădată.

Vei fi stăpân la acea poartă
Eu, pasăre cu chip de ger
Cu sufletul rebel de fată,
Uitată-n anotimpul prea stingher.

Dar totodată… venerată
C-am reuşit să te fur din Iad
Şi-acum în faţa ta sunt toată,
Să mă alint în străluciri de jad.

Am fost uitată şi am fost umbrată
Când tu, stăteai de veghe strălucind,
La rând la nemurire-n Rai la poartă
Vom nemuri iubirea, chiar murind.

[Luminita Scotnotis]

Va multumesc pentru calduroasa primire si sper sa pot si eu, oferi putin din frumosul degetelor mele, sa fie lumea mai frumoasa!
Ma bucur sa ma aflu printre bucurosi! pop

[gabrielle]

frumoase poezi

[Luminita Scotnotis]

Mireasă robiei



La balu-ntristării, fiinţă femeie,
de-o trăsură pustie a fost dusă.
Era coasta Lui, sau durerea din os,
un ospăţ pios veşniciei?

La balu-ntristării fecioară aleasă
cu braţe de înger şi-o rochie floare,
a fost blestemată sa fie mireasă
robiei, desculţă, de mir purtătoare.
La balu-ntristării încă se duce
şi-n pântec poarta o cruce,
o fi mântuirea, femeia de sânge,
durerea din coasta ce plânge?

La balu-ntristării a stat lângă EL…
Dar omul, nu vede, şi nu înţelege
trăsura pustie este cărată de Rege
şi-n ea, e femeia, ce lacrima-I şterge.

La balu-ntristării se duce,
Mama, cu pântec de cruce
Adună cu lacrimi pete de sânge
Femeia, e coasta ce-I plânge!

[Luminita Scotnotis]

Multumesc gabrielle!
Incerc si eu,sa va ofer putin din frumosul ce plange in mine.drag

[Luminita Scotnotis]

SPRE MÂINE

Nu mai stârni visul,
să-mi urmeze paşii.
El, nu ştie că drumul
îmi este dictat de o cruntă robie.
Nu pot simţi sub tălpi,
covorul sufletelor albastre.
M-aş putea înveli cu el, dar îmi
lunecă din palmă şi-atunci,
îmi plânge trăirea.

Nu-mi săruta tăcerea,
mă roade speranţa.
Ea, nu ştie că-mi plânge cuvântul
în degetele rănite de existenţă.
Nu le pot îngropa,
ciugulesc porunbeii păcii din ele.

Nu-mi topi surâsul,
că-mi încolţeşte plânsul
pe sub geană şi-mi trimite visul
în nesomn.
Nu mă răni,că mă prinde
satanica ură să trec într-o lume,
ce nu-mi aparţine
cu paşii loviţi de neruşine.
-vreau, să plec spre maine-

[Luminita Scotnotis]

Renaştere


Mi-acoperă paşii, tăcerea tăioasă
Se-ascunde în umbră lumina din vis
O lumânare-aprinsă sclipind furioasă
Mi-arată mormântul cu somnul ucis.

Se leagană clipa ce-mi roade gândirea
Şi sapă-n uitare să-mi lase fiinţa
În funebrul trecut, mi-ascund amăgirea
Albastrul din mine renaşte căinţa.

Aud printre gene cum lacrima curge
Un gram de ţărână mi-acoperă zarea
Păşesc aidoma în balta de sânge
Şi zilele-mi curg în valuri cu marea.

În umbră-mi duc paşii, cai albi osteniţi
Şi-un nechez de humă sclipeşte trăirea
Război infinit cu oameni tăcuţi
Ce-şi ascund în moarte, sosirea.

[hana]

frumoase versuri, Luminitza!
Te asteptam la topicul Ce-ar fi sa ne-ntalnim, ca sa ne cunoastem, acolo e locul nostru de ,,vorbit''
Cu bine!

[Luminita Scotnotis]

Când necuvântul plânge


O lacrimă din necuvânt
în ochi viclean,naşte o frază
şi trupu-i vine din mormânt
reînviat de-o ipostază.

Nu-mi lasă trecerea să cânte
cu viaţa-n tălpi,în primă fază
m-ascund în straie de cuvinte
cu visul meu,pătruns de-o rază.

Îmi zice lumea că nu-i bine
să mă privesc în nevăzut
dar eu, mă nasc în timp din gene
din starea mea, de absolut.

Şi-mi circulă frigul prin gene,
pe tâmpla-mi ninsă de trecut
poemele îmi curg prin vene
din degete,cuvântu-mi scut.

[Luminita Scotnotis]

Cu o lume mai bogaţi

Cine-mi mai sărută fruntea,
cine mă mai plimbă-n zori
prin splendoarea dimineţii
şi prin roua florilor?
Cine-mi mai alintă visul
prin nopţile de cristal,
cine-mi încălzeşte starea
într-un anotimp banal?

Din ochii mei,icoana mea,
cea fară hram,
ai fost şi eşti,iubitul meu
tot ce mai am!
Iubirea mea,
eşti încă visul nesfârşit,
cu viaţă pe un cer curat,
bine-ai venit!

Cine-mi dăruieşte flori,
să mă simt din nou femeie,
cine-mi spune uneori,
te iubesc,tu,orhideie?
Cine-mi şterge lacrima
într-un anotimp de gheaţă,
cine mi-a arătat drumul
să mă reîntorc la viaţă?

N-am să plec de lângă tine,
nici acum şi niciodată
am să te iubesc şi mâine
nu mă găsi vinovată!
Am să rup ce-i trist mai bine,
din inima ta, curată
şi-amândoi să ne sfârşim
într-o lume mai bogată.

[Luminita Scotnotis]

Când scârţâie tăcerea


Iubesc şi plâng,destinu-i greu
Şi-aud pereţii scârţâind tăcere
În somnul lor,mă adâncesc mereu
Caut prin vis şi ger o mângâiere.

Îngeri tăcuţi, precum pământul,
Sub geană patimă,singurătate cruntă
E doar un ceas ce mai răneşte gândul
Împărtaşesc tristeţea-n dor de nuntă.

Loviţi de vreme rece şi uitare,
Căzuţi în adormire neînţeleasă
Îi încălzeşte-a mea îmbrăţişare
Şi-o amorţirea veştedă ne-apasă.

Din ceaţă şoşotind iar mă retrag
Şi le sărut tăcerea neschimbată
Cu lumea lor străină-s rămăşag,
Sunt lacrimă de vis,înstrăinată.

[Petrica]

Foarte frumoase poezi
Va asteptam aici http://clubulbucuriei.ro/forum/viewtopi ... 457#106457 ca sa ne cunoastem mai bine

[Luminita Scotnotis]

Trecut
Prezent
Viitor

"pentru mine, cele trei timpuri sunt intersectate şi alcătuiesc veşnicia,de aceea, ştiu mereu de unde vin,unde mă aflu şi unde trebuie să ajung."

[Luminita Scotnotis]

Pierdută-n trenul fără gară




Rămân cu ochii,corzi vocale
şi în apus mă-ntunec iară
când pâlpâie-n timida gară
amurg de lacrime’ agale.

Mă regăsesc şezând s-aştept
un ultim tren ce duce-n hău
mă îmbrânceşte-o rană-n piept,
o gară-ascunsa,un simţ de rău.

Pe creştetu-mi pârâta zare
aşeaz-o tristă depărtare
şi vântul fluieră-n uitare
prin părul meu,doar suspinare.

Când sunt uitată de-ndurare
din gara ce-a plecat cu tren
şi norii stau în aşteptare
şi drumul meu,e în tandem.

[Luminita Scotnotis]

Umbrită, de ce sunt!


Parcă-s de-acolo,
dintr-un lagăr al zilelor
uitate în anotimpuri îngheţate.
Parcă-s trecerea unui flutur
fără primăvară,
cu aripile uitate în coasta
iernii ce-şi cară frigul
prin genele cărunte.
Parc-aş fi miezul unui munte
de aceaşi vârstă umbrită
şi neclintită de gheţuri,
mângâiată de paşii unor mioare
cântată de cristalul izvoarelor
în aroma falnicilor brazi.
Parcă-s din vis,o figură
pierdută în sclipirea dimineţilor
când clopote albe,prevestesc
trecerea mea, şi zbaterea lor
în suspin de durere.
În privirea tăcerii peste o altă lume,
plânge destinul într-o mare de vise
îngrădită şi ea,
de starea porţilor închise.
Capabilităţile-mi sunt nepermise
şi tăcerea, de aschiile nervului ucise.
Speranţe,vise,
destine ucise,
stări ciuruite
de infinite.

[Luminita Scotnotis]

CLEPSIDRĂ

Destine uitate în zări,
Conştient depărtate...
Peste ele trec veacuri
Şi ploua a-ntristări
Când soarele arde
Pe feţe-ncreţite de timp.

Şi roua din flori în ochi se ascunde...
Târzii dimineţi se reflectă
În pleoapele verzi de amiezile ude:
Amurgul iubirii zâmbeşte.

Risipitul nisip al speranţei
Ponosit, şi tandru pluteşte, de ieri,
Iar mila durerii strapunge fiinţa din mine...

Muribundă de-acum,
Dimineţi nu există
Căci nopţi nu mai sunt
Şi vise nicicând nu mai vin.
_________________

[Luminita Scotnotis]

PSIHOZĂ

Universul meu nu mai există
Căci a mea lume e în descompunere...
De vârstă, de viaţă...

Călători ai vremii cer timpului răgaz
Când trec albiţi în creştet
De mâine până azi,
Ca vremea să le scurgă tacerile-napoi
Din abisalul sorţii cu neumbrite ploi...
Cu arderea speranţei să le uneasca paşii.
Trecut-au de trecut cu sufletele aştri.

Şi suspendaţi ca timpul în sufletele noastre
Sălăşluiesc cuminţi ca nopţile albastre;
Iar ochiul meu se-nchină cerândule răgaz
Să trec prin visul lor de mâine catre azi.

[Luminita Scotnotis]

RĂDĂCINA SĂRĂCIEI

În lumea depărtărilor mele
Plâng iluzii pustii,
Ţipând spre-a stelelor lună:
De răsărit apucată,
Îngenunchiat-am trimis-o
În purgatoriul fantasmelor vii.

Tăcerile-ngână „himerele mor!”...
Tăcute se pierd odată cu mine.
Erupţii de vrere,
Şi ziduri cernite de timp...
Splendidă culme sublimă!